apărea din nimic, unde nu credeai,
rămânea o senzație fină a trecerii,
încet, încet, teritoriul devenea prezență
în care să te scalzi spre contopire,
să te ghemuiești, să te învelești
în puful invizibil al timpului
prin care și-a țesut devenirea.
creștea peste tot, eram peste tot,
noțiunile căpătau alte sensuri,
îmbrăcat unul cu celălalt,
înțelegând unul prin celălalt,
escaladând unul pe umerii celuilalt,
am ajuns într-o lume stranie;
aici apăreau din nimic, unde nu te așteptai,
cai și iepe călărind unii pe umerii celorlalți,
lei și leoaice mușcându-și reciproc mușcăturile,
turme de bivolițe albe zburând deasupra turmelor
de bivoli pestriți.
nechezatul se auzea de sus și de jos,
tropăitul din zi și din noapte,
răgetele din anotimp și din timp.
pentru că nu înceta să apară,
pentru că nu mă săturam să mă scald,
puful devenea tot mai fin, atractiv,
visam pare-se o realitate în care deveneam vis,
multiplicat pe milioane de perne uriașe
visam milioane de realități.
miliarde de albine zumzăiau
prin milioanele de pajiști în floare
și ea apărea din nimic
și fiecare milionime de vis se mutiplica
în milioane de milionimi
și ea apărea din nimic.
dă-le un nume îmi șoptea dumnezeu,
dă-le naibii un nume viselor tale,
iar milioane de șoapte, ale milioanelor de dumnezei,
se depărtau spre toate dimensiunile
și ea apărea din nimic.