Mi-a plecat femeia din cuvinte, sunt îngândurat,
bate crivățul prin oase, se agită singurătatea.
Pe malurile cerului vin anotimpuri de ceață,
soarele se vede mai rar și păsările-mi sunt speriate.
Mă voi odihni în durerea frigului, orizontul
se va apropia și mai mult de pământ,
nopțile de nesomn vor citi în poemele mele
nedezvăluite contururi și umbre se vor naște.
Ploile vor șubrezi oasele copacilor,
ramuri îmi vor bate-n geam la ferestre,
frunzele acelea verzi din primăvara lor
nu vor revini cu același anotimp în viața omului
și o să mă mângâi în van cu iubirea femeii
rătăcită prin poeme.