Tăcută-n noaptea lunii pline,
Șoptești cuvintelor ceva
Și ca în stupul de albine,
Supuse-s la porunca ta.

Deschid poemul scris de mine
Unde eternu-ți odihnești,
Cu ochii-nlăcrimați de-un mâine,
Tu, te cobori să mă-ntâlnești.

Eu, cerșetor pe-ntreg-albastru,
Cu o căruntă pană-n mână,
La poarta fiecarui astru,
În scris deschid câte-o fântână.

Când vii, din urma-mi obosită
Cu dorul picurând pe pleoape,
Din apa rece adormită
Să bei simțindu-mă aproape.

Bat zorile cu nerăbdare...
Eu iar răsar pe cer nesigur.
Îmi port blestemul meu de Soare
Căci în lumina mea, sunt singur.

Când simți mirosul alb de rouă,
Tu te întorci, ca-ntodeauna,
În așteptarea ruptă-n două,
Blestemul tău - te cheamă Luna.

Doar dragostea ce ne unește,
E scrisă-n slove, în baladă,
Aici lumina se iubește
Cu înnoptata ta cascadă.