nici moartea nu te mai sperie,
o cunoști prea bine, e un far la marginea lumii, părăsit de nălucile
tuturor corăbiilor care nu au apucat să eșueze

îți tot face semne, bă, mi s-a făcut dor de tine,
un dor teribil, vinovat și etern, care te frânge de la mijloc în jos,
suficient să te umple de silă pe veci
și vecia să fie o noapte din care nu mai poți evada

(sufletul l-ai îngropat sub un copac care face flori otrăvite,
ai pus peste el un munte și muntele a înflorit și el, în cele din urmă)

îți spui:
păsările au învățat să zboare doar în interiorul altor păsări,
din mâine în ieri,
nu se folosesc de aripi, ci de catalige,
de neuroleptice,
de sfori cu care îți imobilizezi destinul,
rămâi aici, nemișcat, prizonier în trecut, javră,
de insomniile pe care le trăiești până la capăt,
fum cu fum,
strop cu strop,
ora 1 a sosit,
omul negru n-a venit,
bați în pereți și aștepți să-ți răspundă cineva de sub var,
îl invoci pe dumnezeu și dumnezeu tot nu are urechi să te-audă,
abia acum inventează zilele,
una cu soț, una vie,
o alta care te pustiește
și toate celelalte pe care nu ai apucat să le trăiești până la capăt,
spațiul care te suportă îl găsești
în brațele femeilor care demult te-au uitat

uite,
aerul nu e de ajuns,
inima nu mai are de ce să se revolte,
inimă, de ce taci?
împrejur
sunt numai temnițe din care nu poți scăpa,
tragi de gratii,
hei, să vină cineva, să-vi-nă-ci-ne-va,
să-ți dea cheia care poate deschide orice suflet peste care s-a prăbușit un munte
și muntele, iată, în cele din urmă, a înflorit,
moartea îți face semne că e singura care te poate elibera,
îți surâde,
băă, mi-e un dor cumplit de tine
sunt tot ceea ce nu te mai încape,
nu te mai satură, nu te mai înțelege
și care ar putea să te iubească
la nesfârșit