Când cuvintele mele ți-au umplut gura,
Ferchezuite ca pentru o sărbătoare,
De sus, stele timide căzut-au de-a dura,
Dintr-o gaură adâncă, hidoasă și mare.

Te iubeam cu distincție și vulgaritate...
Cuvintele mele tăceau laolaltă cu tine,
De fapt, eu iubeam numai pietrele toate
Prefăcându-mă că mi-e bine, mai bine.

Am înțeles că Nichita e-un tainic cuvânt
Din care-au născut mai târziu necuvinte
Și din Raiul ăsta verde, proaspăt și sfânt
Am cules neprețuita dragoste – țin minte.

Din ziua în care cuvintele mi-au tăcut,
M-am pornit să adun pietre frumoase,
Strânge și tu ploaie, viforniță, cât de mult
Și lasă-le să-ți pătrundă în carne și oase.

Doar așa vei pricepe rostul venirii pe lume
Și de ce... de ce pietrele nu mor niciodată.
De aceea, i-am dat fiecăreia câte-un nume,
Fă la fel și nu te lăsa de ignoranță purtată.

Te iubeam cu smerenie, uneori ștrengărește,
Și cuvintele mele ascultau pietrele dulci;
Uimit, mi-am zis: Ia te uită, cine vorbește?!
Și așteptam cu răbdare să pleci, să te culci.

Când cuvintele mele ți-au năpădit gura,
Ferchezuite ca pentru neobișnuitul festin,
De jos, pietrele toate mi-au înghițit ura...
Și-ncep să-l deslușesc pe Nichita. Amin!