Într-un azil, un moș și-o babă
Se țin de mână și se-ntreabă:
De ce atunci când s-a putut,
Au stat și-au plans și i-a durut.

Acum cu ochii stinși privesc
Unul la altul și șoptesc:
Hai dă-ne Doamne Impărate,
Un pic mai multă sănătate.

Si dă-ne Doamne iar blândețea,
Puterea minții, frumusețea.
Să nu mai alergăm de noi.
Să ne iubim și vii și goi.

Nu ne lua încă la tine
Mai vrem, că e atât de bine.
Iar Dumnezeu le spune așa:
E prea târziu, nu-i vina mea.

V-am dat în dar minunea lumi,
Iubirea, spaima înțelepciunii.
Dar voi ați zis că e păcat.
Imi pare rău, s-a terminat!