Lumea care trece pe stradă
descoperă o anumită ordine în toată dezordinea
și fiecare își face o impresie
care-i lămurește simțurile
ca o cădere de frunze toamna
ce lasă sfărâmicioasă o nostalgie
pe sufletul apăsat de plecarea păsărilor.

Pe mine toamna mă știe răstignit în cuvinte,
pierd toată realitatea pe scări în urcare,
pun deasupra capului aure de femei
care se sacrifică pentru binele altora,
stau la rând pentru binecuvântare și zâmbet
fără să realizeze că inima le însoțește
precum câinele când plec la pădure
și mă rogi să nu vânez nimic.

Trecerea dintr-un suflet în altul
dintr-o emoție într-o trăire adevărată,
rupe barierele și traversez în fiecare noapte
prin locul cel mai periculos
unde inima-ți mă lasă să odihnesc
și-mi așază capul pe pietrele sânilor.