dacă zâmbești,
animalul din tine zâmbește și el,
ghemuit, plin de cețuri, aproape lacustru,
te imită perfect,
te cunoaște, oho, extreem, extrem de bine,
plângi tu, plânge și el,
respiri tu, respiră și el,
aerul tău e compus din fâșii, al lui se deșiră,
poate fi așezat într-o formă perfectă de laț,
de șarpe cu pielea întoarsă pe dos,
de umbră pe care nu o cunoaște lumina,
nu vrea să o știe,
nu are nimic să îi spună,
nimic, nimic, nimic,
împrejur e un zid opac, perfect, singuratic,
e locul unde te simți desăvârșit, protejat, incapabil să faci gestul suprem,
acela de a ridica un deget în sus, cât mai sus,
să poată fi văzut de toți ceilalți,
asta vă dau, lua-v-ar dracu,
daca tu clocotești, el se revoltă,
e gata să te doboare cu un șir de întrebări la care niciodată nu găsești răspunsul corect,
mă, de ce oamenii se nasc totdeauna cu o cruce pe piept,
mă, de ce dragostea e considerată o formă gravă de alienare,
mă, de ce păsările au aripi și pe dinăuntru,
mă, de ce nu există nimeni care să țină evidența frunzelor care mor,
a celor care se simt goi, părăsiți și ursuzi pe dinăuntru,
pe dinafară,
pe sub piele,
în hoit,
cum pot urla ei din glezne și umeri,
cum pot ei dormi îmbrățișați de atâta singurătate,
cum pot ei să încapă-n oglinzi când întunericul nu are reflexie,
ehei, etern este numai ceea poți vedea,
ceea ce poți simți,
ceea ce poți ucide,
e vremea să ne lepădăm unul de celălalt,
animalule,
îți simt răsuflarea în ceafă,
îți simt otrava în sânge,
te simt ghemuit, dar gata să sfârteci
orice urmă de bunătate, de dragoste, de tandrețe,
nu există regrete,
nu există frică,
nu există iertare,
pleacă în lume și sfâșie ziua asta care abia se deschide,
vreau să-ți văd furia,
ți-o văd, bestie, ți-o văd,
ești atât de aproape,
iată, te-am ținut captiv și captivitatea nu a reușit decât să te facă
un asasin absolut