POTUL


În fața icoanei facerii mele
cer răspunsuri de la stele:
câte rele și cât bine
s-au lipt prea stâns de mine?
cât am dat, cât am primit
mai merită socotit?
ce-am crescut, ce-am dărâmat
undeva s-o fi notat?
ce-am greșit și ce-am iubit
când soarta m-a ispitit!?
Stele reci, sclipind în cruce
judecata mi-o seduce
cu tăcerea de la sfinți
și privire de părinți.
Gemete ascunse-adânc
sunt în mine de când prunc
ursitoarele mi-au dat
să mă știu că-s vinovat
că m-am vrut om întrupat
înșirat dintr-un păcat
plecat dintr-o veșnicie
lăsată povară mie.
M-a lovit cumplit durerea
și mi-e sufletul ca fierea
că ți-am tulburat menirea
și ți-am urgisit zidirea.
Oare așa a fost să fie
să-mi adaug alt chin mie
să fiu rob păcatului
și-n pat frate dracului!?
Doamne, cine-i vinovat
că sunt viu și sunt damnat:
am călcat pe-o floare rară,
ajută-mă să nu moară,
eram eu în ea cu totul
ia-mă Doamne, eu ți-s potul!