Mi-am pierdut, oh, iubitele închipuite, în foc,
S-au mistuit de atâta, atâta frumusețe,
Desfigurate, de durerea ce nu știe blândețe,
În tragedia întâmplării, nedesmințită… joc.

Le aud țipetele disperării să nu piară,
Niște copile, multe, înnegrite în scrum.
Retina-mi… și ea neagră, mi se întreabă cum
De soarta își alege relele doar… fiară.

Îngerești chipuri văd, parcă premonitorii,
Zâmbind larg sticla de laptop, ce e deschisă
Și-o pângăresc cu-o lacrimă în colț, atât de-abisă,
Ce din profund ițește… mă răscolesc fiorii.

Le resimt frăgezimea de carne, visătoare
Și, mă îngrozește țipăt până la răget, urlet.
Este Pământ mai singur, mai părăsit de umblet
De pași suavi pe glezne subțiri… încântătoare.

N-am îndeajuns de brațe să fi putut salva
Fuioare fremătânde de-o sfântă armonie,
Topită pân’ la moarte, în cor, o elegie
Și sufletu-mi se plânge rănit… s-ar mutila.

Am și un dor nebun de femininul copt
Ce pân’ la ars È™i el È™i-a pus sfârÈ™it la zile
Într-un lugubru alai, de femei, cu copile…
Fără de vrut, arcan, de sorți… al morții sort.

Am mintea de azi vasală la zâmbete de poze
Cu plete-n vânt, de gânduri, nedefinit menite
Cu nume dulci, de fete de acuma părăsite
De timp, ce el s-a scurs… se veștejind de roze.

Rămân de-acum stingher, perdant de-apoteoze…
Mi s-au pierdut femei, îs mai sărac… în mimoze.
01.11.2015