diminețile cresc până la cer
sunt nopți cu luna amară
în care barca iubirii /perlă neagră/
se îneacă o vară
oamenii mor la colectiv cu bună ziua pe piept
neiubind decât lumina /totem al lumii/
sau dorm într-un somn sterp
adun frunze din toamne să-mi scriu înserarea
număr plecări înspre mare
munți călători corăbii apuse
dansul de stele cu gust de meduze

îmi odihnesc cele trei vise pe nisip
și scriu până umplu cu respirații albe sarea pământului
de pe fundul oceanului cu negre aripi mă ridic
dinspre lumea cu o mie de sori
curg cinci valuri secunde spumoase
floarea micului prinț are șase petale
ușile sufletului tău se deschid /șapte stele-de-mare duioase/
de ce să nu iubești cu doi ochi și-o singură inimă
întinsă pe șevalet
cu moartea care suie de la gambe spre
singurul tău timp rupt din deșert?