Pe-un salcâm, în fapt de seară,
Văzând frunza cum îi zboară,
Veștedă, prin vânt smintit;
Lacrimi reci l-au podidit.

Pe obraji aspri din scoarță,
S-a pomenit dimineață,
Cu un strat alb ca de nea,
Și prin tânguiri zicea:

-Cine Doamne, frunza-mi fură?
Cine mi-a pus ca o zgură,
Peste scoarță, strai lucios,
Iar ramu-i golaș, scorțos?

Prins cu ghearele de-o creacă,
Tacticos, aripa-și freacă
Cu un plisc ca de oțel;
Un corb ager, mărunțel.

Auzindu-i tânguirea,
Temerea și uluirea,
Ca un mentor instruit,
Se opri din ciugulit.

Se-ntinse a relaxare,
Cu mină-mpăciuitoare,
Consolă bietul martir:
-Frunza stă ca musafir!

Primăvara înverzește,
Toamna-n cânt te părăsește,
În sonate foșnitoare,
Ruginii și plutitoare...

Cine-ți fură frunza, ție?
Toamna hoață arămie!