Buzele mele încă nu au făcut aerul să viseze,
pentru că buzele tale mi-așează peste vocale o nouă cerneală;
privești Cerul și vrei să îl strîngi între palme
ca pe o cămașă albastră, răcoroasă...

Ochii tăi întregesc lumina verii ca un răsarit auriu
ivit dintre cearcănele celor ce ascund în priviri un amurg.
Izbucnești în rîs cînd îți spun că ultimul friedman
a luat sulurile Torei și a fugit, în loc de rămas bun,
lăsîndu-i mai singuri și mai puțini pe cei de dincoace de rîul străbun,
cu Sinagoga dărîmată, cu rugăciunea neterminată,
pradă Constanței unei singure certitudini.

Rîsul tău sonor întoarce capetele fetelor hipnotizate de ecrane
către bărbații pufoși ce le vînează imaginar și atît.
Toate veșniciile lumii sunt, de la înălțimea genelor tale, secunde fricoase
atunci cînd ochii mei îți întîlnesc liniștea.

Tu îți despletești fericirea, dintr-o arcuire, chiar aici,
în realitatea ce-și ascunde neputincioasele reclame la somn și uitare.
Brațele tale, transparente vitralii, cuprind, îmbrăpțișînd, abisuri imaginare,
așa cum doar înotătorii buni o fac
atunci cînd se întorc din larg, învaluiți de alge,
peste prăpastia de negrăit
dintre un țărm cu scoici și o mare.

Acum privesc și eu Cerul
și trei Cuvinte mă împresoară
din toate direcțiile, deodată;
deși le aud în urechea stîngă-
parcă le-aș asculta cu urechea ta dreaptă
cuibărită la piept.