Sunt dorul născut în formă de cruce,
Crescută în lemnul purtat de-un sărman,
O milă de-un veac timid să ridice,
Un cântec în bradul sfârșitului an.

Se aprinde un roșul din albul zăpezii,
Trezirea la viață a ochilor goi,
Culorile sării în pletele-amiezii,
Se-așterne pe cerul ce doarme în noi.

Privirea de teamă deschide-o fereastră,
Și noaptea e-o scuză, să pot să trăiesc,
Căci plânge iar cerul cu lacrima noastră,
Și-n mine mi-e sete de-al tău "te iubesc".

Pe cer desenat, fac un colț dintr-un unghi,
Dintr-un roșul cuvânt, două inimi sihastre,
Se trezește pământu-n-al nostru triunghi,
Și se umple iubirea de tainele noastre.