Ne-au întrebat: Cine vrea să moară?
Eu dormeam.
Mi-au ridicat mâinile în aer și au spus: Foc!
S-au tras în mine gloanțe
Din oase pe care nu le știam,
Care nu mai fuseseră roase de nimeni.

Prin găurile din mine
Se scurgea cuvântul rupându-mi
Mâna stângă,
Căci, cu dreapta, îl plânsesem mult.

Cuvântul mi-a căzut într-o groapă
Pe care nu o ajungeam .
Oasele sale moi se frângeau simultan cu mine,
Căci eu mă frângeam simultan cu duhul meu, cel neadevărat.

Îmi căzuse mâna stângă și din dreapta dădeam
Cum dă o coadă de șarpe ruptă de trup.

Am întrebat-o:
- De ce te zbați? Spune, de ce te zbați?
Ea:
- Fleoșc! Pleoșc! Trosc!

A în ceput să sângereze și sângera prin unghiile mele,
Limpezindu-mi-le atât de tare încât mi se vedea chipul în ele.

- De ce sângerezi? Am întrebat-o.
Ea:
- Fleoșc! Pleoșc! Trosc!

Am început să plâng de mila ei.
Am început să plâng simțind-o că moare.
Am început să plâng crezând că-mi moare
Sora mea pe care n-o știam.

- Nu muri! I-am spus. Căci eu rămân singur.
Ea:
- Fleoșc! Pleoșc! Trosc!
Ea:
- Fleoșc! Pleoșc! Teosc!

M-am uitat la cuvânt și el era o palmă
Care sângera deschisă, toată, ca un cap
Sângerând, privind spre mine.
Lângă el era mâna mea stângă de care nu-mi păsa
Și căreia nu-i păsa de mine. Ea deja se mocirlise-n sânge uscat.

Mi-am văzut cuvântul zbătându-se deschis spre mine
Și i-am dat gura mea ca să vorbească:
- Învață alte cuvinte! Mi-a zis. Învață alte cuvinte!
Și a murit așa cum se născuse: osos, frumos
Și fără carne și plin de sânge.

Mi-am pus gura la loc, deși, am pus-o strâmbă,
Și încă-mi mușc limba când vorbesc.
M-am întors spre toate eurile mele care m-au împușcat
Și i-am întrebat:
- De ce? De ce așa?
Iar ei au dat din cap și mi-au spus:
- Doar așa... din ură... doar așa!

Mi-am repetat:
- Doar așa... din ură... doar așa! Doar așa!
Mă uitam spre îngerul meu deznădăjduit.
Mă uitam la corpul mâinii mele ca de șarpe.
- Doar așa... din ură... doar așa!