Stă de șapte seri cu Aristotel în brațe,
mă absoarbe filosofia curbelor sale fizice;
e așa frumoasă, Doamne, omoară-mă acum,
vreau ca ea să fie ultimul lucru pe care-l văd !
Felină nebună, cu ochi imenși,
ochelari cu dioptrii micuțe, mă înnebunește
fata asta; mare minune să n-ajung la nebuni.
Aș vrea s-o port pe umeri, s-o trec pragul,
aș vrea să mă creadă, da, să mă creadă
atunci când îi spun că e frumoasă,
că e artistică, e fascinantă, e misterul meu !
înainte de Aristotel, îmi vorbea de Socrate,
oh, Socrate, iubita mea s-a îndrăgostit de tine;
dar nu-i nimic, nu mă supăr.
Curcubeu în ploaia mea de tragedii
este fata asta frumoasă,
care mai răsuflă, din când în când,
fericită că a mai descoperit ceva nou despre viață,
citindu-te, Aristotele, citindu-te pe tine.
Ea nu știe că o urmăresc, pasiv, de pe canapea,
citind la rândul meu, în coapsele ei,
în nădufurile ei,
catralioane de te iubescuri.