Poem

Panmongolism! Deșii sălbatic nume
Aurul mi-i de dânsul mângâiat.
Vladimir Soloviov


Sunteți destui. Noi - nesfârșit puhoi.
Cercați: ne-om măsura cu vrăjmășie!
Asiați suntem, cu sânge scit în noi,
Cu ochi pieziși și plini de lăcomie!

Voi veacuri vreți, noi vrem un singur ceas.
Supuși ca robii fără de prihană,
Cu scutură-n mână, pavăză-am rămas
Între mongoli și rasa europeană!

Pe nicovală veacuri ați bătut,
N-ați auzit tunând lavina
Și-un basm al prăbușirii v-a părut
Și Lisabona și Messina.

Voi veac de veac priveați spre Răsărit,
Ați strâns aici, la noi, mărgăritare;
Visați, râzând, doar tunul ațintit
Spre noi cu țeava-i neagră, lucitoare.

Sorocul a venit. Năpasta-i grea.
Din aripi bat obide blestemate,
Și într-o zi nimic n-o rămânea
Din noii voștri Poestumi poate!

O, lume veche! N-ai pierit. Pe chip
Văd că mai porți durerea și-ntristarea.
Oprește-te - nțeleaptă, ca Oedip,
În fața Sfinxului, dezleagă ghicitoarea.

Rusia-i Sfinxul. Triumfând amar,
Un sânge aprig varsă în neștire.
În ochii tăi privește iar și iar,
Cu ochii ei de ură și iubire!

Așa cum noi iubim, cu-adevărat,
Nimeni din voi, demult, nu mai iubește.
Ce-i dragostea pesemne c-ați uitat:
Ea mistuie, ucide, pârjolește!

Ni-i totul drag: al datei rece sens,
Ni-s dragi dumnezeieștele vedenii,
Noi înțelegem spiritul francez
Și sumbrele, germanicele genii...

Noi știm infernul străzii din Paris,
Veneția cețoasă știm prea bine -
Miresme de lămâi pe-un țărm de vis,
Și Kolnul plin de fum și de ruine...

Ni-i dragă plăsmuirea cărnii vii,
Duhoarea morții nu ne înspăimântă.
Ce vină-avem, cumva, de-o pârâi
Scheletul vostru-n laba noastră blândă?

Noi ne-am desprins să ținem de dârlogi
Sirepi focoși, gonind pe deșelate.
În zbor năprasnic să-i lăsăm ologi,
Supusa sclavă să ne-asculte-n toate...

Veniți la noi! Războiu-n minte-i viu!
Veniți! Vă-ntindem pașnicile brațe!
În teacă paloșul! - cât nu e prea târziu -
Veniți, tovarăși, vom trăi ca frații!

De nu, să știți, că nici nu ne-ar păsa!
Putem cunoaște perfidia-ntreagă!
Și veac de veac amar v-ar blestema
Urmașii voștri slabi și storși de vlagă!

Vom rătăci prin codrul secular,
Lăsând Europa voastră lăudată.
Vom sta deoparte. Ne-om întoarce iar
Spre voi cu mutra noastră asiată.

Porniți acum, porniți către Ural!
Veniți! Spre luptă calea-i netezită!
Mașini cu duh de calcul intergral
Bătându-te cu hoarda necioplită!

Dar pentru voi nicicând nu vom fi scut,
Vom sta tăcuți și n-om cădea ostatici!
Doar vom privi măcelul început
Cu ochii noștri tătărești, sălbatici!

Nu ne-om clinti când fiorosul Hun
Va scotocii pe morți în buzunare,
Și cai mânând în sfânt locaș străbun,
Pe frații albi i-o pune în frigare!

O, lume veche, iarăși îți vorbesc.
Te chem acum! E cea din urmă oară!
La trudă, pace, la ospăț frățesc
Te-mbie lira mea barbară!

30 ianuarie 1918

ULTIMUL POEM DIN ACEST VOLUM
Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu
Din volumul Versuri alese 1956