După încleștarea din care am scăpat
meditez la ce urmează să se întâmple
până la epuizarea tuturor consecințelor
apoi aștept desfășurarea imprevizibilă a lucrurilor
fără nicio temere
cu toată ambianța asta sufocantă
în care nu mă recunosc.

Mă umplu cu zilele pierdute aiurea,
bate trecutul la porțile memoriei,
să mă descopăr născut
în această lume pedepsită de la început
cu păcatul de netăgăduit.
În emisferele mele totul se precipită
și n-ajung la înțelegerea iertării.

În fiecare zi mi se înfige câte un ghimpe
într-un loc pe care nu-l știu
doar îi simt ascuțișul cum înțeapă-n trup
pe interior.
Nimic din mine nu rămâne intact,
cei ce nu m-ați văzut demult
nu mă recunoașteți.
Pe acest circuit trec toți oamenii
și se grăbesc.