nu a mai rămas nicio urmă a căderilor
dragostea mea, totul s-a închis.
cineva mă poartă într-un dans de la un perete la celălalt
simt doar miros de peșteră
plouă, zilele au bile grele în jurul gleznelor
dacă mă deschizi acum găsești doar noi uși
tandrețea mă face umană în rest
doar cratere
tristă ca un meteorit
tristă ca un neon
tristă ca o grădină zoologică.
alerg de la un cuvânt la celălalt

„o să vorbesc mai puțin o să tac mai frumos
îmi construiesc o viață colorată de clovn
o să scriu cu litere alungite până la cer
o să zbor de pe un bloc foarte înalt o să am
o inimă vorbitoare”

și după toate acestea
mă calc în picioare și mă fac din alt lut
abia atunci
lucrurile vor fi mult mai ușoare.