În ofilitele clipe ale brumelor târzii
când frigul în creștere capătă trup
grădinile plâng,

mai triste ca oamenii.

Gustă-i , de vrei, fructele coapte
strânge-i în palme coapsele.
Pune-i pe gură dulcele sărut, ispita durerii.

Galbenă frunza cade pe jos,
acoperă cu foșnet pământul,
cine poate să-i muște din rod
mai roditoare ca ea devine.