Sălbaticul lup se strecoară pe-o stâncă
La marginea marii păduri de molid,
Cătând cu privirea a sa cale lungă
S-ajungă la șesul uscat și torid.

Are cam o lună de când e plecat.
Haita nu-l primește, căci este bolnav
Iar pentru a putea găsi vreun vânat
Trebuie sa fii întreg, dur și brav!

Rănit de un urs ce-a-ncercat să-i ia prada
Lupul cel bolnav a rămas fără ochi.
Acuma se plimbă târâș și e gata
Să afle viața de la stâna de oi.

Mai are de mers. Târâș, fără simțăt
Trebuie s-ajungă la deal, mai în jos.
Acolo poate că, printr-un simplu strigăt,
Va putea ucide un mielușel frumos!

Căci chiar și bolnav, totuși, e prădător,
Instinctul îl mână spre victima slabă,
De gustul de sânge îi e înca dor
Și foamea-l trimite la oaia firavă...

La apus de soare, în culme de deal,
Departe de largul codru de molid
Se vede cum un lup singur și viclean
Ajunge la turmă bolnav și flămând!

În marginea țarcului stă un biet miel.
Încearcă să strige pe mama sa-ncet.
Dacă are două luni, e un biet
Pui ce abia poate ca să stea drept...

Lupul nu îl vede, însă îl aude,
Se-apropie calm până poate sa-l prindă
Dar când să încerce de gât să îl muște
Mielul scoate, parcă de moarte, un țipăt!

Atunci, parcă simțind că puiul e-n pericol,
A sa mamă fuge strigând către el
Și-ntreaga turmă urmează al ei țipăt
Strângându-se s-apere pe bietul miel!

Văzând lupul cum intreaga turmă se-adună
Și-aduse aminte de-a sa veche haită...
Avuse și el o familie bună
Cu care trăia fericit laolaltă...

El e prădător, mielul este pradă.
El pentru-a trăi trebuie să ucidă.
Dar are și mielul și mamă, și tată
Doar că el doar paște iarbă ofilită!

Și-atunci lupul, singur,cu pași mai mărunți
Iși dă seama de ce-nseamnă ca să fii pradă
Și, în miez de noapte, se-ntoarce în munți
Jurând că n-o să mai vâneze vreodată...