Se vremuiește în rotițele ruginite ale ceasornicului
rămase dintr-o copilărie părăsită prea devreme,
sub ochii săi funigei de mătase urcă prin aerul toamnei
visătoare trepte spre ferestrele deschise ale asfințitului.
Se țes de întunericul din singurătatea câinelui
cu răsuflarea tăiată de lătrat la răsărit de lună plină,
în fața blocului stai, o lumânare-n așteptare,
să fie aprinsă cu gura aburindă de flacăra iubirii.
Vântul își mută aripile de pe o parte pe alta
și te împinge de la spate spre acel loc închis
unde doar câțiva pomi ornamentali se chinuie,
să nu fugă de negura ce-i înfășoareă cu o teamă de moarte.
Noaptea vine pe nesimțite în odăjdii de călugăriță,
trece mai departe pe aleile străbătute tot mai rar
de copii și adolescenți cu bătăile inimii discrete
de parcă mângâie somnul care se apropie.
În duhul înserării târzii foșnește cântecul greierilor
undeva în grădini în rumenul fructelor coapte
cuvintele nu se rostesc ci doar alunecă-n ierburi
cu stelele căzute printre nori albi ca bulgării de zăpadă.
Pe umerii lor ploile se duc spre alte meleaguri,
trenurile trec rar și gara pare o femeie părăsită,
văzută de un bărbat cu nostalgia sosirii și plecării
spre alte gări adormite în care nicidată n-a fost.