nu știu câte zile au trecut
de când mă chinui să scriu un poem
încerc tot felul de chestii
nimic nu îmi iese scriu
șterg scriu șterg
pe unele
le trimit direct la coșul de gunoi
în felul acesta am pierdut
câteva săptămâni până să îmi dau seama
că de fapt un text mișto
îți iese
atunci când îl scrii cu sângele tău

credeam că am trecut de faza când simțeam în piept
un fier înroșit când urlam noaptea pe străzi
iar femeile îmi închideau telefonul
cu o sută de whisky
reușeam cel mult să aprind un băț de chibrit
am plâns am urlat am sărutat asfaltul
de atâtea ori încât ajunsesem să cred
că sunt un copil al secolului unde
strada îmi era mai mult
decât un prieten
nu îmi dau seama dacă am reușit să mă vindec
probabil pe undeva au rămas niște răni
iar suferința sângele scurs pe asfalt
creează un fel de dependență atroce
atunci și acolo
în pântecul timpului
ajunsesem să mă las pradă ei
să-mi injectez în vene durerea
apoi într-un fotoliu așteptam
să își facă efectul

nu îmi făceam iluzii

nu. nu am răni care ar putea să impresioneze pe cineva
dacă te uiți
pe brațele mele nu ai să vezi nimic
nici măcar o femeie
nu îmi târâi piciorul
fizic nu am niciun
defect evident
ochii mei
de te uiți la ei
sunt limpezi
o limpezime pe care
ai să o găsești
doar într-un pârâu de munte
în apa clară
pe care o scaldă

nu căuta
ce nu poți găsi
durerea mea este în altă parte
pentru mine e sacră o binecuvântare
în adevăratul sens al cuvântului
pentru tine ar putea fi
o cafea fără zahăr
și da
o țin ascunsă
de fapt ea
este cimentul care mă zidește drept în picioare
cartea de vizită
scrisă cu sângele meu
cu povești reale și totuși
atât de ciudate încât ai crede
că mint
OK
este decizia ta
tu ești juriul de care am nevoie
să mă spăl de păcate
dacă tu crezi că iubirea
e un păcat fie aștept cu nonșalanță sentința
și te rog fii dur
nu mă cruța
iar dacă vrei să afli de la mine
discursul final atât am
de spus

o poveste
de dragoste