Se răzvrătesc iar gurile flămânde,
Iar arde noaptea-n sete dupa noi,
E plin eternu-albastru de secunde,
Cu aripile arse de noroi.

În joacă norii îi strivesc în maini,
Din ploaia-nduioșată cu răbdare
Cad lacrimile dulci ca niște pâini,
Pe gura ta, flămânda mea iertare.

Aprinde corpul tău în astă noapte,
Și lasă-ți visul tău să mă ajungă,
Cuvintele pe gura-i strâns legate
Să nu le piardă și apoi să plângă.

Căci ne purtăm abisul ăst-acum,
Ca jugul pus de alții-n orice viață,
Eternități, purtați pe-același drum,
Cu ochii lași, orbiți de-aceeași ceață.

Eu testamentu'-l scriu aici pe ploaie,
Să știi doar tu că-i necăjit sărutul.
Iubirea mea n-o-ncape nici o foaie,
Te va găsi, tu să-i sfințești pămăntul,