cu arșiță de e umplut tot locul
te răcorește-n sânge crist, atentă
să nu devii lui Bachus pacientă
și-n votca ta să îți îneci tot focul.
mai lasă gir de dragoste-n patentă
pe foaie zgâriind iubire tocul
ci lângă mine-i greu de scris padocul
sub nemurirea ce mă bea, latentă...

fiirea urcă, strămoșește, trepte
spre Rai ori Iad, de unde-i e venirea;
să nu aștepți cerneala să mă-ndrepte.
deși e-n curgere a ei menirea
nu va putea în zori să mă deștepte
ducând pe zări a sinelui hrănirea