ceaiul servit la șapte fix
are întotdeauna,
printre efecte secundare,
un reflex narativ:
știi ce-am visat azi-noapte? / știu...
eram tânără și mă iubeam/ cu alții, știu,
pupa-te-ar moartea pe sicriu de băbăciune!/
ce-i băbăciunea?/
umbra pe care-o salut în altă limbă,
mâna,
pe care încap ca o mănușă,
până voi deveni prea strâmtă,
ori prea largă,
să mă potrivesc anotimpurilor tale,
cu trei sute de euro lunar,
în loc de telegrama
”sunt bine!”


am învățat din mers
cum să pun în păstăile zilei de lucru
picături stoarse din ochi/ pe furiș...
am învățat,
după scârțâitul căruciorului,
câte herghelii sălbatice îmi pasc sufletul;
de-asta,
uneori îl las liber,
mă prefac pentru un timp că nu-l am,
deși știu că pășește pe vârfuri,
nu se răstoarnă soarele peste el,
iar liniștea,
boită cu piper,
e un sfârc de care trebuie să mă satur!...