Dau norilor poruncă, să-ncercuiască soarta,
Eu dintr-un tunet încruntat voi face-un bici,
Nu vreau s-aștept să se-nvârtească roata
Destinului, avar îi e abisul nestăpânitei frici.

Ridic ochii spre cer, prea mândri să-i aplece,
Și-i cer, dar nu rugând, să stea îngerii-n case,
Ei au stârnit rebelul cu-orgoliul lor cel rece
Și aripi prinse-n bolduri etern neputincioase.

Eu am să strâng abisul în cercul unui gând,
Nebun de disperare dar nemilos de-acum,
Iau mila ta de tine din colțul veșnic blând,
Și-aprind un foc să ardă nefericirea-n drum.

Din nori atunci să-nceapă o miluită ploaie
Cu lacrimi așteptate de veșnice secunde,
Să stingă-ndrăgostito, regina mea-n odaie,
Tot focul din clepsidra gurilor flămânde.