Când noaptea curge în aură firească,
cu stele arse la îngeri sub aripă,
mă zidesc în timp cu fiecare clipă,
și-n suflet cerul începe să se nască.

N-am să mă pierd cu nicio împrejurare,
prind rădăcini pe sub pământ și piatră,
las foc să ardă și să zâmbească-n vatră
și-mi croiesc prin lume propria cărare.

Vino cu mine, parte din poem, să-ți rup
cea mai frumoasă metaforă-n iubire,
s-o simți în sânge cum înroșește spire
și fluturii în roi se năpustesc în trup.

Cad meteoriți pe umbrele tăcerii,
în orașul cuprins în jocul alb, celest,
se sting prin aerul curat și manifest
aștrii surghiuniți în haosul plăcerii.