Bună să vă fie inima și peste trup,
dragii mei copii de lup. Mă, ia ziceți voi,
unde voi mai locui eu cu gândul
dacă pustiiți pământul
de cer,
aziul de ieri?

Credeam cândva ca domnul stăpân
m-a hărăzit ca să vă spun, dar mă lăsase fără dinți
de-articulat cuvântul bun
și-n gură avui numai scrum.

Mă urc pe calul vremii și-n galopare
n-ai cum
s-auzi un adevăr prea mare, că-ți vâjâie pe la ureche cu tot
cu adresarea ție.
Dar haidem toți la călărie,
cel negru de moarte să-l răstim în ochi,
dar haideți să privim și prin noapte,
nu doar pe zi.
Nomad mai mult decât cu rădăcini
eu sunt, lua-m-ar dracii să mă ia.

Galopul rapid mă trece, tu fii atent la mine
învață copacul, nu goana.
Că sângeră sfârșitu-n toți cu goarna, lent.
Cu trâmbițe sfârșitul ne apune ca pe sori,
dar ce frumos apusu-n zare,
răsare fadic dintre nori!
Să învățăm s-apunem bine,
și poate n-om mai fi prejos,
mă doare dumnezeul de iubire
pulsând
ca măduva în os.