Nu știu ce mișcări îndreaptă eroarea,
auzi în tine clopotul durerii
cum bate rar și cu ecoul departe
în măruntaiele adânci ale ființei.

Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte
cum scormonești în scorbura amintirii
unde cuibul a rămas gol de vara trecută,
și prin memorie trec drumurile singurătății.

Asemeni poemelor în gândul poetului
cauți sămânța verbelor de lumină,
liniștea se adaugă ca o libertate oarbă
mai adevărată decât coapta ispită.

Ruptă de rațiunea stresului obișnuit
unde prezența și absența stau la aceeași masă,
scrii în fantastele clipe, poezii de suflet
cu lacrimi învăluite în parfum de crini.