E Dumnezeu iar mâniat pe mine,
Mereu lăsam o pojghiță de gheață
Pe câmpul ce traia doar pentru tine,
De se-ncrunta la cer o dimineață.

Mă-ndeamnă să închid gura furtunii,
Să nu las grindina cuvintelor să cadă
Ca un deșert pe câmpu-amărăciunii
Și-al tău surâs s-adoarmă în zăpadă.

Îmi chem cuvintele la judecata țării,
Frământ nisipu-n palme până-adoarme,
Și-l fac covor până la țărmul Mării,
Să nu poată vreo vorbă să îl sfarme.

Și mâna mea păgână să se-ntindă
Spre valul tău sfințit de nerăbdare,
Te vreau, femeia mea, ca o oglindă
Să fiu un țărm și tu Marea Răbdare.

Cu fruntea răzvrătită la picioare,
Cer noi poeme dragi să se supună,
Cuvintele-ți vor fi corali de sare
În Marea Noastră Dragoste-mpreună.