Într-o dimineață mă voi trezi bătrân și voi ieși pe terasă.
Mă voi așeza pe locul meu, în șezlong,
din care se va ridica Rusia și va coborî după tine.

Ca un sărut delicat, voi sorbi prima gură de cafea
și cu mâna cealaltă voi atinge ziarul.
Îl voi întoarce, lăsând alături cafeaua, lângă ceasul solar.
Sorbind din când în când din ceașca mea albă, voi citi
poezie și, foarte posibil, un comentariu din Toma de Aquino.


Încă nu a ieșit Soarele.
Mă gândesc să aștept în pat marele zeu
apoi mă voi ridica și voi ieși pe terasă.
Mă voi așeza pe locul meu, pe scaunul tribal,

pentru că între două și trei, ca de obicei m-am trezit și am așteptat în întuneric.
Încet, ca un antracit, patul vecinilor de deasupra începu să scârțâie.
Câinele a întors capul,
la picioarele mele, ca o femeie îndrăgostită.
Rusia, Rusia - au spus ochii mei – încă nu a răsărit Soarele.

Pe la miezul nopții, te-ai întors cu spatele, doar în tricou.
- Te culci cu el? am întrebat, cu o melodie în cap.
- Miros a ștrudel, puțin! Nu-ți place?

Nu răspund. Gândesc că Rusia e mereu pofticioasă.
N-ar trebui să o lăsăm în cameră când,
aproape de zece, în trupul tău obosit filează o lampă, mică și roșie.
N-ar trebui să te vadă țipând.

Asta pentru că în fiecare seară se repetă aceeași poveste:
hard-disk-ul e pentru tine o taină, ca pentru orice femeie deșteaptă,
și tu ești o stea neutronică, nu mecanic,
prima stea care pâlpâie pe ecranul cel mare
pe care Dumnezeu a pus degetul, pâc,
și cerul deja
se întunecă.