Sânii tăi pipăiți cu degetele nopții
se îmbracă-n mătasea așteptării
ca un copac în aburul răcoros,
ce se ridică din apele lacului.

Prin aerul parfumat al dorinței
mi se plimbă drumurile sub pași,
păsări de moarte îmi fură iubirea
în care se întrupează destinul.

Timpul se topește pe furiș în trăiri,
mă îndulcesc în miezul vâscos al mierii
și ridic cu brațele speranței
zmeul copilăriei într-o altă vârstă.

Gândurile urcă pe treptele devenirii
rezemate de timpul aproape lichefiat,
și se purifică în durerea realității
sfințită-n desăvârșirea cerească.

N-am puterea să închei întreg ciclul,
nu mă dezic de limba cuvintelor
în care niciodată n-am iubit
surparea-n deșertăciune a omului.

Nimeni nu suflă-n urechea vântului,
nu plânge la țărmuri imaginare,
mai degrabă își ridică ochii spre cer
și urcă pe scări de nori, liniștea.