și vin spre cer divinului ceruții,
se-nghesuie în luntre de s-o-nece
deasupra pasărea cu vifor trece
și o tăcere au pe limbă muții.

izvorul liniștei în noi e rece,
răgaz de amintire-n ochiul frunții
se-ntrec în pioșenii încă sunții,
izbava lor un dumnezeu ferece.

odaia mea încape dor de ducă
strigoi îmi strigă mâine-același ieriul
grumaji de leaturi multe să-mi aducă.

nici n-am iscat în lumea ast' criteriul
că zvon de verde mi se dă în luncă
și popa-și sumețește iar anteriul.