când suntem liniștiți,
așa e mintea noastră:
clară, frumoasă.
lucrurile se așază singure în defilee adânci,
unde nu e nici moarte, nici frică.

*

în acea seară am privit lung manechinele.
zăpada se așternea pe paltoanele roșii.
atunci simțit vraja și limpezimea.
aveam ochii la fel ca ai manechinelor, frumoși, goi.
în fața lor am rămas până s-a făcut seara.
am înțeles că lumea este azilul nostru,

la fel cum sunt adăposturile de animale.
dar nu eram triști.
ochii noștri aveau perdele albe.

vitrinele aveau draperii roșii
și erau luminate din spate.
în spatele ochilor noștri,
era rețeaua aceea de fibre care ne făcea
să mai rămânem pe loc.
în spatele ochilor erau alte straturi,
alte perdele și draperii.

când suntem liniștiți,
așa e mintea noastră: limpede, închegată.
ne era dor de oraș.

orașul învelit într-un celofan,
care să strălucească,
să pulseze când ne uităm la el.

*
când a venit ziua, luminile s-au stins brusc,
dar mintea noastră a rămas liniștită, frumoasă.

atunci am înțeles că noi suntem manechinele din vitrină,
ne-am privit mult pe noi înșine,
straniu iluminați de reflectoarele high-voltage

iar in spatele nostru erau furia, dezastrul, neliniștea.

ele împodobeau orașul deși totul era transparent,
ele acopereau orașul ca pe un uriaș geam fumuriu,
ele erau draperiile albe.

atunci am înțeles că,
lumea așteaptă ceva să o devoreze,
să o facă să freamăte,

la fel ca animalele din adăposturi,
care se bucură când sunt cumpărate.

așa se poate simți, puternică, frumoasă.

*
și în lumina roșie a soarelui care transformă totul,
am auzit, în sfârșit,
sunetele silențioase de motoare electrice
ale troleibuzelor.
curgeau pe străzi electrice,
prin ninsoarea cu franjuri
și ne chemau spre casele noastre,
electrice, puternice, frumoase.