Apocalipsa

Dispare lumina!...

Lumina, simbol de unire,
între univers și Dumnezeu,
particulă și undă este,
am descoperit aceasta greu!

spiritul e de la Dumnezeu,
peste tot, dar se fixează greu,
creștem prin știință și artă,
iubirea ne dă viața luminată.

Creația, dată de Domnul,
a crescut, în spirit, omul,
lumina lui atâta strălucește,
dar nu luminează, ci orbește!

Cu lumina spirituală adunată,
lumea nu e deloc imaculată,
oamenii nu’s ca niște îngeri,
sunt mulți, dar trăiesc singuri.

Întunericul nu-i lipsa de lumină,
ci o-nchisoare de lumină, plină,
atâta energie negativă concentrată,
raza ei, afară, nu poate să răzbată.


Apare poluarea!...

Ca o furnică cu un elefant,
se luptă omul cu Pământul,
raportul pare inegal,
speranțele de bine în zadar.

Furnicile, însă, așa mici,
ca o armată de pitici,
când se adună la un loc,
pustiesc tot, ca și un foc.

Din vremuri fără capăt,
planeta l-a ajutat pe om,
i-a dat tot ce-i trebuie,
de când a coborât din pom.

A sosit acum momentul
s-ajute oamenii Pământul,
cu artă, către iubire,
cu știință, spre mântuire.

Pământul, încă plin de viață,
tot mai mult, pierdut în ceață,
spre pierzare-l ducem noi,
pentru ale noastre nevoi.


Dispare iubirea!...

Unde sunt oamenii?...
Nu mai sunt,
au devenit câini,
și câinii ar fi mai buni!

Unde sunt câinii?...
Nu mai sunt,
i-au omorât oamenii,
doar cei nebuni!

Unde sunt copiii?...
Nu sunt, s-au făcut îngeri,
înainte de a se naște,
nu ne ajută sfintele moaște!

Unde sunt îngerii?...
Nu sunt, au devenit draci,
care sunt la tot pasul,
atenție pe unde calci!...

Mai există oare iubire,
mai sperăm la mântuire,
disputa oarbă a tuturor
nu face rău planetei lor?...

Întâmplarea ne adună câte doi,
răscolim tot ce avem în noi,
miliardele de neuroni ni le unim,
și vrem unică ființă să fim!

Ne-atigem degetele,
mâinile și picioarele.
n-avem niciun model,
suntem toți făcuți la fel!

Într-o supremă armonie,
ne unim pe veșnicie,
zicem noi cu dărnicie,
credeam c-așa o să fie!

Dar, veșnicia-i cât văzduhul
doar la cei săraci cu duhul,
unirea, făcută cu plăcere,
devine, deodată,... durere!

Neuronii mei, lungi și mai creți,
toți, ai mei, sunt mai deștepți,
înaintași tăi, mulți și măreți,
n’ ajută la nimic, fiind tot beți.

Mâinile mele de felină
nu-s pline de motorină,
tu iubești mai mult cultura,
eu prefer agricultura!...

Să nu iubești, e cel mai bine,
n-o să rupi nimic din tine,
nu întrebări, nu frământări,
nu ai după ce să mori!

Fetele sunt mai bărbate,
își fac singure de toate,
firme, antreprenoriat,
să-l ia dracu' de bărbat.

Nu-l mai vrea în stare vie,
se cumpără la cutie,
și-atunci când alege unul,
ar trage după el cu tunul.

Că azi nu contează tontul,
depinde cât este contul,
o brută cu bani mulți,
cât o mie din cei culți!...

Iar ei au computerizat iubirea,
nu se mai pierd ușor cu firea,
nu mai sar la fete gardul,
le-aduc acasă cu... cardul!


Lepădarea de Dumnezeu?...

Creația, lăsată de Dumnezeu,
ne-a făcut și bine, dar și rău,
supus, omul n-a mai putut să fie,
crescut-a-n mândrie și trufie.

Oamenii, n-au mai fost ei,
dorit-au să fie dumnezei,
făcut-au din cerul spiritual
universuri mici, de buzunar!

Trufia noastră fără măsură,
a răspuns Domnului cu ură,
pe fiul Său, dat garanție,
noi L-am ucis din lăcomie!

Fiindcă s-a-ndoit de noi,
și-a luat Fiul înapoi,
și ne dă din când în când
câte-un semnal pe Pământ.

Ia-ne Doamne din dorințe,
ia-ne Doamne din putințe,
să nu mai putem strica,
facă-se odată,... voia Ta!...


Un nou sfârșit?...

Universul, veșnic și infinit
ca energie și substanță,
Pământul, doar o picătură
de viață și multă speranță.

Pământul, mare, dar finit,
nu mai poate trăi la infinit,
ce-aruncăm în atmosferă,
nu-ncape în îngusta-i sferă!

Nu mai poate fi pentru noi
un infinit coș de gunoi,
dintre toți cei mai nemernici
sunt locuitorii săi puternici.

Energia, cea mult căutată,
fără de care viață nu poate fi,
există și murdară și curată,
alegerea este doar a omului!

Gunoaiele din lume adunate,
din energia murdară și din noi,
sacrifica-ne-vor viața, poate,
ne vor duce cu secole- napoi.

Se vor regăsi în atmosferă,
drept gaze cu efect de seră,
ne vor izola de universul infinit,
de unde avem atâtea de primit!

Vom consuma ce-avem pe Pământ,
ne vom tot restrânge, până când
vom consuma chiar și din gunoi,
și apoi,… ne vom mânca între noi!

Este pe Pământ putere distructivă,
mai mare decât cea reproductivă,
care, de minți bolnave, amorsată,
poate spulbera planeta toată!

De la un ”big bang” inițial
către un ”big bang” final,
depinde doar de un semnal
dat de un individ criminal!...

Putem ajunge, așa-ntr-o doară,
la particululele de odinioară,
dacă mintea nu ne-o stăpânim,
o să ne rupem când ne ciocnim.

Ciocnirile multe, nestăpânite,
în trecut ne pot retrimite,
nici durerea n-o să poată opri
ce mintea nu mai poate stăvili!

Noi ne-am cernut din infinit,
ca al universului sublim adaos,
totul, în timp, din haos a venit,
brusc, ne vom întoarce iar haos?

Universul nu-i doar Pământul,
și nici omul nu e ca Domnul,
timpul va fi continuu curgător,
cu om, sau fără om, în viitor!

Epopeea omului poate continua,
ființa inteligentă mergând înainte,
dar se poate, chiar, și termina,
redevenind particule fără minte?...