ca o cravată roșie, un pumn de furie lovind în pieptul
aceleași alei, ziduri

nu te lasă să zbori, dar tu cu ochii largi deschiși
zâmbești, și zici

vioară, lasă'mi degetele să te cuprindă, actorul nu sunt,
ci omul cu părul în dungă, costum și-o floare'n rever
care doar vrea să te vadă pe tine cu pasul tău balerină
pentru-o secundă îndestulător de lungă în visul său
de cădere

valurile nu mai sunt ritmice, ci jazz
și tu ești de vină, dimineața prinde fulgi de zăpadă
înfloriți pe crengi de lumină și tu îmi atingi umbra
ca o străină, albastru cu miros puternic de lemn - o libelulă
în iarba udă, verde crud
întâmplător și fluid
explodând