Își socotea silabele pe degete și-i scăpau printre
ca și norocul pe carte-l aștepta demult,
inima ei se credea plină de dimineți
și ochi le schimbau între ele în funcție de dragoste.

Din insatinct m-am furișat în sîngele ei
ce clocotea cu ferestrele deschise,
nimeni nu trecea pe strada ei îngustă,
cuvintele clopoțeau destăinuiri
adunate de sub aripile păsărilor plecate.

Noaptea era o pădure încremenită
în care nu mai era loc de ascunziș,
gândurile stăteau în genunchi pe lespezi,
se închinau unui Dumnezeu de piatră.

Lumina încă nu-și adunase puterile depline,
aștepta o desțelenire de suflet,
cuvintele să îmbrace forme de lup
în care haita să câștige lupta.

Totul s-a petrecut ca într-un asfințit
când coboară-n genunchi durerea
și pașii par o aventură spre moarte
unde doar pământul freamătă în neființă.