Am găsit pe perete o umbră
Ce nu își știa numele.
Ea putea să spună doar:visează!
Gesturile ei erau cam nehotărâte
Iar zâmbetul se putea distinge între două cărămizi.
Umbra era goală dar nu am preferat
Să o îmbrac în mintea mea.
I-am făcut cadou cea mai frumoasă rochie de hârtie
Și i-am dat o pereche de saboți de lemn.
Fără să zâmbească ea m-a privit îndelung
Așteptând o întrebare.
M-am conformat pe loc și am întrebat-o:
-De ce îți place să stai mereu în spate?
Umbra a venit în fața mea și atunci am văzut că
Fără ea mă voi rătăci...