Se vede în zare clăbuc alb, se învolburând ca neaua-n avalanșă
Ce crește, se avântând împins de-o mare în plumb topit, paloare vineție
Și din inertul de copaci, parcă așteptând în liniște un dezastru,
Încet, încet frunze se mișcă și parcă aer greu, mai greu, balanța o declanșă,
Iar albul tot se face valuri de un asfalt ce linia nu o mai poate ție,
Urmând, ca din neant, o hulă ce parcă ar rupe din Pământ, să-l facă meteor, un astru.

Întâi sunt flash-uri de sudură, de un roșu-alb, în linii iuți și frânte,
Ce dispar cum au apărut, lăsând un gol de sunet în impas, de așteptare
Ce lasă brusc în urmă un zgomot, ca bloc se prăbușind etaj după etaj,
O învălmășeală crâncenă de lemn, cu tolele vibrând, se-arcuind, bătăi ca să înspăimânte...
E tunetul, ce rostogol se plimbă-n boltă, parcă-s mii de calești și care,
Ca apoi să spargă în case, geamuri, plici de picuri, în tot mai iute ropotit tapaj.

E-o boare peste tot, incinte, până și aerul e un vapor înăbușit de rouă,
Crăpată într-un torent dezlănțuit de cer, se prăvălind pe lume... Plouă!
01.06.2014