Îți amintești de mama când ne povestea?
Noi, două lacrimi pe obrazul ei trecut,
Lacuri de zâne, munți de pitici chema,
Dar adormeam cu toții, mereu la început.

Cănd focu-i prea departe, nu dezmiardă,
Noi fulgi de iarnă cu obraji abia născuți,
Am devenit în grabă oameni de zăpadă,
Ce-și căutau povestea, cu ochii de adulți.

,,Un Făt Frumos și-o mândră Cosânzeană" ...
Te faci c-adormi ca mine, să reînceapă iar,
Noi, cheag de sânge dintr-o căruntă rană,
Cum va sfârși povestea, nu o să stim măcar.