După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
mă străbate o bucurie neașteptată,
păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
de parcă sunt într-un concert sui-generis
și toată suflarea ascultă
cu o plăcere lăuntrică și eclatantă.

Fără să mă pierd în vâltoare,
îmi apar imagini din copilărie
când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriți
în jurul solstițiului de vară,
atunci albinele mai harnice decât oricând
erau tot într-un zumzet nebun.

Ceva din mine păstrează simfonia albă
în amintirile care cad în târziul ochilor
cu acea visare de ninsoare somnoroasă
care te scoate din grijile zilei
și face din tine o ființă gânditoare
mai presus de cuvinte.