ferestre către Dumnezeu deschise
și val de timpuri răvășind lăuntrul
pe foaia albă cum e-n buze untul
dar închizând cămări ce poartă vise.

îți sorb al slovei tale amănuntul
în verbul meu cu unduiri precise
când înspre noi Cuvântul se decise
cerneala noastră îmbăind tumultul.

eram a demiurgului făpturi
pe iepe ale vorbei alergând
așa, aiurea, fără nici un gând
și obosind, la urmă, în Scripturi.

ne pizmuia tot sângele din vene
eram de piatră-n cristice caverne.