uneori visez să fac din durere
o operă de artă măcar un monument la margine de drumuri
pelerini să se oprească o clipă să-și mângâie crucea
să-și ridice ochii să meargă mai departe

alteori îmi doresc să intru în ea
naivă cum sunt nu concep ca o durere să se doară pe sine
dar nu nu n-aș vrea să îi dor eu pe alții...

***

îmi asum ploaia aceasta și
orașul răscolit până la confuzie
sfera de presiune a burghiului
junghiul care anesteziază și
în cele din urmă trece
(cu un cântec de leagăn
orice somn sosește repede)

***

uneori se moare mai ușor
cu o simplă crestătură sub coaste
bagi mâna și scoți inima
moartea survine cu mult înainte să-ți dai seama și
doare altfel o durere catifelată în care ca un câine credincios
rămâi cu ochii ațintiți în irisul tainic al binefăcătorului
pleci aproape chicotind
tu care perorai că inima este doar o metaforă
una dureros de poetică

***

am trecut de atâtea ori pe lângă adevăr
acum el s-a împlântat dincolo de cărnurile deșucheate
acceptăm să fim mirii
mirii acestei ploi acide care scoate măruntaiele și
colorează pașii în roșu concretitudinile în absență
acceptăm:
dați-ne copacul imaginar să ne ținem echilibrul
cel puțin până la viitoarele alfabete

***

multă vreme am fost convinși (sau doar sceptici) că
nu s-a inventat antidotul pentru plânsul neeliberat
acum știm: este în cuvintele-acestea și
nunta noastră este adevărată
întindeți numai mâna:
două inimi se opresc mai greu din bătut decât una!