se reîncepe goana valorilor printre ciuperci
el culege nimicul din stropii de ploaie
femeia doarme pe patul de frunze scrie poezii
despre iubire despre viață
dar mai ales despre moartea sărutului la mijloc de drum

la final totul se închide între două coperți de-a valma
se adună gândurile

el urzește plecarea. ea urzește așteptarea
El urzește o pânză a cunoașterii
noi urzim pânza necunoașterii sau a cunoașterii aproximative

suntem încântați ne ridicăm fustele mândriei în pustiu
aplaudăm frenetic banalul
nu mai credem în nimic în afară de
superficialitatea unei nonvalori pe care
cineva ne-o lipește de obraji apoi o presează
poate poate se infiltrează la toți

devenim rând pe rând donatori de apatie râzând
de tot ceea ce ne-ar mai putea ridica din
mlaștina neputinței de a fi oameni
așa cum spune cartea aceea pe care toți
o ignorăm aruncăm ardem pentru
a ne încălzi invidia pe cer

cineva strigă că e prea sus
altcineva doboară cuvântul dintâi între șerpi
și toți spurcăm spiritul spiritualitatea cu micimile noastre
crezându-ne dumnezei în dumnezei în dumnezei...

un câine latră prelung la lună
îi spune că între om și om mușcătura e mai adâncă

(cineva moare și scapă de aici de acolo
altcineva se naște și țipă puternic la toți
altcineva dispare încet încet în vâltoare râzând
horim într-un cuvânt de neînțeles acum
pentru ca gesturile să reînvie la ceea ce
nevoia o cere tăcut umil ardent
ca un blestem nimicul acoperă totul
noi aplaudăm mai departe orbi... jocul)

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2017