corăbiile rațiunii, jaruri,
plutesc pe lacrimă petrificată
prin viața ce-i de vise înfricată
și câștigată-n naștere la zaruri.

tăcerea pe la colțuri e stricată
de prin pământ în lene de amaruri
tu vii și clopoțind a tale haruri
ți-e fusta cea de gânduri ridicată.

și descheiată-n piept pe la evlavii
o rugăciune urci spre Cel mereu
scoțând din ape duhul, minereu
icoanei tale, ce-și adună sclavii.

fiind pe-atât lumină cât pieire
pe-atât ești trecătoare cât zeire...