Tac
doar atât cât e necesar
să se limpezească apele,
pustiul să nu mai doară.
Lumea se strânge-n surâsul
unei lacrimi în soare,
crește, odată cu dorul,
pe fuiorul altor înțelesuri.
Și-n această pace
dimineața își întinde brațele-umbre
spre inima ta,
asemenea unui cântec uitat,
izvorât din pustiu.
Freamătă în sânge
roua din cer,
îți plouă în gânduri,
până ecoul se pierde,
înăbușit într-o lacrimă.
De-aceea, nu mai e rost
pentru strigăt,
nici pentru chemare șoptită
printre ritmuri trezite la viață.
Totul există
odată cu secunda aceasta
pe care-o mută prezentul
de pe-o notă pe alta,
într-un portativ de mister.
Nu totul se șterge.
Memoria lumii trece,
nevăzută,
în alții.