Fiecare uitare e o rupere din memorie,
nu se mai reface,
tot ce s-a zidit din temelie-n conștiință
e un perete de piatră
înălțat cu sacrificiu și răbdare
ce numai timpu’-l dărâmă.

Singurătatea nu se lasă biruită,
mă îndoiesc să nu aibă resurse-n rădăcini,
ca umbra-n nori și tot ce-i pe pământ
într-o mare a liniștii
ne-ntreruptă de sunete și voci.

Tu ai rămas pe un morman de așteptare
o femeie care naște-n apă
și totul capătă o formă firească
de la început de lume.

O lumânare căreia îi pâlpâie flacăra,
arde până la sfârșit
și lasă în loc altele mai puternice
ce împart lumină.