Căci tu înțelegi misterul
ce scade în vârful lucrurilor când se desprind din oasele lor.
Mă sfâșii și ce-i mai sfâșietor în haina dimineții, e atunci
când mă trezesc cu sufletul prins în agonia celor lumești
și frumusețea năucitoare
a celor mai abandonate drumuri
amuțind trist în inima ta.

Ochii tăi aduc lumina
mai departe
o poartă în lacrimi întinse.
Curând nu vom mai putea iubi nevătămați.
Tu privești înainte, căptușit de gânduri impenetrabile.
Din mâinile tale mă revărs peste mine, fără să înțeleg,
fără să încerc să înțeleg măcar că visul acestei vieți este vânt și furtună.

Pielea ta nu e decât o ploaie
ce se ridică peste pustiu
să limpezească praful și întunericul deschis
ca o fărâmă din moarte.

Îmi este de ajuns
să te rostesc pentru vremea
singurătății.