în sânge-mi torni veninul din iubire
tu, floare-n rouă-n capăt de tulpină...
te-acuz de toți acei ce te suspină,
te iert doar de lumina din orbire.

de-o vreme calea ta-i tot mai alpină,
tot mai de taină în împodobire
iar eu, tot mai răpus de grea robire
alerg de vorbe cu spinarea plină.

e dimineață în tărâmul verde
și tânăr ca o rugă-abia pe buze
când șoapte către Sus ni-s călăuze,
tiptil în duh când visul ni se pierde.

pe insula din așternutul nostru
ne vizitează-Amor, micuțul monstru.